Primavara din capatul liber al zilei. Ocazional, Infernul se poarta cu masca fara masca.

nici nu stiu cand s-a facut primavara.
de fapt, nici iarna nu stiu cand s-a facut floare
am deschis un ochi, am pipait lumina si mi-am spus „da, exist. inca exist”
*
cand am deschis usa Aladinei catre Divina Comedie Domestica, m-am gandit simplu „e Infernul un drum? E. un altfel de drum, dar tot aia e”. si m-am mai gandit „cuvintele mele poarta marimea mea, sunt semnele trecerii mele”.
si am ales arderea covorului zburator. evident, slabiciuni.
a ars, am ars, a trecut, am trecut.
*
acum zac intr-un fel de vale.
una cu bucatarie si cuptorul in care se straduieste sa se coaca o musaca.
in rest, ganduri absorbite de hota de deasupra lui.
zic vale pentru ca nu ma pot rostogoli nici stanga, nici dreapta. doar zac intr-un echilibru de care nici umbrele nu se mai apropie.
ma privesc, tastez cateva cuvinte, si-apoi verific: nu, inca n-am ars-o.
musacaua sau viata, iarasi nu mai stiu raspunde.
*
sa fi fost doar atat Infernul? si dupa sa fie doar o vale tacuta?
nu, nu valea Plangerii. am inceput sa uit Plansul desi mi-a fost prieten in toate noptile acelea.
o fi obosit si el de preamultul unor ani.
*
eram speriata cand am intrat, hotarata sa merg pana la capat. sa tai pana curge sange curat.
m-am gandit ca dupa aceea voi putea merge drept, fara covor. biped.
brusc, la un moment dat am constatat ca si ranile au ars si-s doar cenusa. tot ce am putut sa mai fac a fost s-o risipesc intr-un descantec de trecere.
si-au disparut toate.
*
e la mine acum. copilul nascut si crescut si pierdut si regasit.
tot un capat si aici, da.
doamne, a fost atat de greu. incrancenata, am trecut zilele de pe una pe alta, muncind.
atat de tare m-am azvarlit in munca incat am uitat ca am scris vreodata si altceva decat despre Comedia Domestica.
a, sa nu uit cuptorul deschis.
pandora mea are gust de musaca. poate o vom manca la urma, pana ramane doar speranta goala.
eh.
*
traiesc si atat. el e cu mine. si el e cu mine. si ocazional, spun te-iubesc-ul.
*
Mastile Comediei au tot picat. cate una pentru fiecare trecere prin Infern.
inca mai pastrez vreo doua in sertarul cu tacamuri pentru musafiri.
nu se stie niciodata cine si de ce mai googleste, flamand.
le pastrez cum pastra bunica farfuriile cele bune. cestile cele bune. pana la urma le-am dat de pomana, cand buna a plecat.
oare de ce pastram mastile pentru a fi „de bune”, cand plecam oricum le lasam celor din urma.
nici asta nu stiu.
*
iar e seara, iar e primavara. musacaua e gata.
ii astept la masa, dau publish pe ascuns la randurile astea, cum ascunzi un bilet in sticla si-apoi dispari in timp.
fara covor, timpul meu e terestru. fara covor, cuvintele merg pe jos, ca zilele din vale.
o armata cuminte si tacuta.
*
….

Infernul drumurilor pe contrasens. Un ochi râde si-altul plânge.

drumuri lungi, sute de kilometri
intre punctul A si punctul B
si inapoi
picioarele-pedale, respiratie in ture, acceleratie-inima
doar pun benzina, descant – incant vorbe-n-vant pe dinauntru un radio uitat pe banda continua dintre sensuri.

revad aceleasi locuri din alta viata si mi-e dor si nu mi-e dor de atunci-ul care mi-a adus acum-ul

cand eram acolo voiam aici
azi sunt aici si vreau acolo

un ochi plange altul rade – acum inteleg povestea din copilarie, abia acum

doi cai naravasi ma rup in bucati
fiecare din mine alearga in directie opusa
si doare a naibii

brunetica mea toarce cuminte
cand si cand se-nfurie pe cate-un fluture si-atunci zburda in ture inalte
mi-am lasat trupul intr-o lume si gandul in alta

cand plec spun „vin acasa”
cand vin spun „plec acasa”

un ochi rade…altul plange
intre ei – viata incearca o depasire
inca o zi

1

Simplă constatare stradală. A doua cucerire romană.

Abia coborisem din masină, parcand alaturi de gardul spitalului. Pe trotuar, o mama si doua fetite. Cea mica vorbea intr-una, povestea mamei ceva, nu stiu. Cand am ajuns in dreptul lor, depasindu-le, fara sa vreau am ascultat ce spun. In italiana, ici-colo cate un cuvant romanesc. Pesemne ca venise in vacantă cu parintii la bunici sau alte rude rămase pe aici. Multe masini de italia pe soselele tarii. Foarte multe.
O a doua cucerire a Romei? Sau o fi invers acum?
*
Trec, de fiecare data cand vin in Moldova, prin Sarmisegetuza. De fiecare data imi amintesc vorbele tatii, cand eram copil, acum multi multi ani cand a vazut cetatea: „Oare de ce s-au chinuit atat de mult romanii sa cucereasca locul ăsta? Si cu prastia puteai invinge.”
Acum, pe strazile din Vaslui, un copil de cativa anisor sporovaieste dezinvolt in italiana, ca la el acasa. Care casa unde?
Ce schimbari stranii in ultimul sfert de veac.
Maine ce va fi?

Inainte si dupa, cand nu-i nici ploaie si nici vant. Eppur si muove…

„Ce plumb mă leagă de pământ,
Ce greu mi-e trupul şi ce frânt,
Ce linişte-i în jur acum,
Mi-e viaţa numai ca un fum.

Îmi cad pe faţă fulgi de nea,
Ca pe un bulgăr de mormânt
Şi nu-i nici ploaie şi nici vânt,
Ce rece e pe faţa mea.

De unde-n gură atât cobalt
Ce mult aş vrea să-mi fie cald
Să nu se audă nici un tun,
Ce ‘nalt e cerul şi ce bun.

Toate-s aproape şi departe
Şi parcă-s legănat de ape,
Cu ochii în eternitate,
Ce stranie singurătate.

Iar ninge tare şi mi-e frig,
Aş vrea să mă ridic să strig:
Cine-i alături şï mă cheamă,
Mamă, mamă!”

(Demostene Botez)

Infernul tacerilor. Gura de nisip.

mult timp am scris pentru ca nu puteam vorbi
apoi am vorbit pentru ca nu puteam sa tac

apoi pietrele-zile lovind
fiecare ora din ochi in zile si din zile in luni si apoi
ani de spaime
sisif ascuns in varful acelor de ceas

acum vorbesc pentru ca tac prea mult si ma sperie asta
e pustiu calendarul si visele stinse de ratiune

candva scriam pentru ca nu puteam vorbi
apoi am tacut libera si flamanda
toate cuvintele se subtiau bulimic

*
o clepsidra timpul ma trece dintr-o parte in cealalta
captivul subtire al zilei de sticla

Scurt respiro de cuvinte moi. Ascultand Chihlimbarul lunii amare.

„In tot ce-auzi, in tot ce crezi
Ramane doar sa mai si vezi
Cand tac.

Cu cuvinte moi sa le indoi
Cu limba arsa de nesomn
Cand zac.

Palete stinse dinspre roti
Sa tot gasim in linii morti
Cand fac.

Carbune proaspat, palma ta
Nimic din mine’n lumea ta

Argint in chihlimbar
E Marea Neagra plansa’n fal
Lumina asta cade stramb
Pamant ne cheama sub pamant
Nisip de fel si fara rost cules.

Gaseste-mi loc sa nu ma pierzi
Si calca strans pereti verzi
Din nou.

Ferestre albe se descui
Cu clape albe prinse’n cui
Ma-ndoi.

Nu am nimic sa tin in gand
Sunt sticla arsa din pamant
In ploi.

Argint in chihlimbar
E Marea Neagra plansa’n fal
Lumina asta cade stramb
Pamant ne cheama sub pamant
Nisip de fel sï fara rost cules.”

Luna Amara – Chihlimbar