Infernul drumurilor pe contrasens. Un ochi râde si-altul plânge.

drumuri lungi, sute de kilometri
intre punctul A si punctul B
si inapoi
picioarele-pedale, respiratie in ture, acceleratie-inima
doar pun benzina, descant – incant vorbe-n-vant pe dinauntru un radio uitat pe banda continua dintre sensuri.

revad aceleasi locuri din alta viata si mi-e dor si nu mi-e dor de atunci-ul care mi-a adus acum-ul

cand eram acolo voiam aici
azi sunt aici si vreau acolo

un ochi plange altul rade – acum inteleg povestea din copilarie, abia acum

doi cai naravasi ma rup in bucati
fiecare din mine alearga in directie opusa
si doare a naibii

brunetica mea toarce cuminte
cand si cand se-nfurie pe cate-un fluture si-atunci zburda in ture inalte
mi-am lasat trupul intr-o lume si gandul in alta

cand plec spun “vin acasa”
cand vin spun “plec acasa”

un ochi rade…altul plange
intre ei – viata incearca o depasire
inca o zi

1

Simplă constatare stradală. A doua cucerire romană.

Abia coborisem din masină, parcand alaturi de gardul spitalului. Pe trotuar, o mama si doua fetite. Cea mica vorbea intr-una, povestea mamei ceva, nu stiu. Cand am ajuns in dreptul lor, depasindu-le, fara sa vreau am ascultat ce spun. In italiana, ici-colo cate un cuvant romanesc. Pesemne ca venise in vacantă cu parintii la bunici sau alte rude rămase pe aici. Multe masini de italia pe soselele tarii. Foarte multe.
O a doua cucerire a Romei? Sau o fi invers acum?
*
Trec, de fiecare data cand vin in Moldova, prin Sarmisegetuza. De fiecare data imi amintesc vorbele tatii, cand eram copil, acum multi multi ani cand a vazut cetatea: “Oare de ce s-au chinuit atat de mult romanii sa cucereasca locul ăsta? Si cu prastia puteai invinge.”
Acum, pe strazile din Vaslui, un copil de cativa anisor sporovaieste dezinvolt in italiana, ca la el acasa. Care casa unde?
Ce schimbari stranii in ultimul sfert de veac.
Maine ce va fi?

Inainte si dupa, cand nu-i nici ploaie si nici vant. Eppur si muove…

“Ce plumb mă leagă de pământ,
Ce greu mi-e trupul şi ce frânt,
Ce linişte-i în jur acum,
Mi-e viaţa numai ca un fum.

Îmi cad pe faţă fulgi de nea,
Ca pe un bulgăr de mormânt
Şi nu-i nici ploaie şi nici vânt,
Ce rece e pe faţa mea.

De unde-n gură atât cobalt
Ce mult aş vrea să-mi fie cald
Să nu se audă nici un tun,
Ce ‘nalt e cerul şi ce bun.

Toate-s aproape şi departe
Şi parcă-s legănat de ape,
Cu ochii în eternitate,
Ce stranie singurătate.

Iar ninge tare şi mi-e frig,
Aş vrea să mă ridic să strig:
Cine-i alături şï mă cheamă,
Mamă, mamă!”

(Demostene Botez)

Infernul tacerilor. Gura de nisip.

mult timp am scris pentru ca nu puteam vorbi
apoi am vorbit pentru ca nu puteam sa tac

apoi pietrele-zile lovind
fiecare ora din ochi in zile si din zile in luni si apoi
ani de spaime
sisif ascuns in varful acelor de ceas

acum vorbesc pentru ca tac prea mult si ma sperie asta
e pustiu calendarul si visele stinse de ratiune

candva scriam pentru ca nu puteam vorbi
apoi am tacut libera si flamanda
toate cuvintele se subtiau bulimic

*
o clepsidra timpul ma trece dintr-o parte in cealalta
captivul subtire al zilei de sticla

Scurt respiro de cuvinte moi. Ascultand Chihlimbarul lunii amare.

“In tot ce-auzi, in tot ce crezi
Ramane doar sa mai si vezi
Cand tac.

Cu cuvinte moi sa le indoi
Cu limba arsa de nesomn
Cand zac.

Palete stinse dinspre roti
Sa tot gasim in linii morti
Cand fac.

Carbune proaspat, palma ta
Nimic din mine’n lumea ta

Argint in chihlimbar
E Marea Neagra plansa’n fal
Lumina asta cade stramb
Pamant ne cheama sub pamant
Nisip de fel si fara rost cules.

Gaseste-mi loc sa nu ma pierzi
Si calca strans pereti verzi
Din nou.

Ferestre albe se descui
Cu clape albe prinse’n cui
Ma-ndoi.

Nu am nimic sa tin in gand
Sunt sticla arsa din pamant
In ploi.

Argint in chihlimbar
E Marea Neagra plansa’n fal
Lumina asta cade stramb
Pamant ne cheama sub pamant
Nisip de fel sï fara rost cules.”

Luna Amara – Chihlimbar

Infernul binar. Treceri de unu zero.

îmi umplu tăcerile cu aproape-vid
si-apoi mă rostogolesc limită spre minus infern*
12
*infinitul binar, rotund
sunt – nu sunt
zero unu
invariabil cer – pământ sus – jos
unu devine zero atât de firesc
omul e doar un cod mașină de treceri ocazionale cu numele viață
*
singurul zgomot constant mecanic timpul
scrâșnetul nisipului intre dinții unei uriase creaturi de siliciu
ora exactă
inapoi spre big bang
*
13

Infernul pământului. Rădăcina de vânt.

în satul dintre dealuri casele au nume de răzeşi
oamenii sunt case de lut

timpul usucă drumurile într-o tăcere galbenă olarul
e singurul care mai trăieşte

*
sunt nepoata nepoţilor răzeşilor
oamenii liberi

*
ştii, Radu,
cred şi acum că bunicii mei sunt vrăjitori

când eram mică au facut casa asta mare
toamna mirosea a must de nohan şi era verde nucă pe degete
apoi venea iarna bunica ţesea la razboi bunicul ne spunea poveşti cu popoarele migratoare
ei erau înăuntru eu eram în afara lor sâmbure

acum ei sunt afară cu îngerii şi înăuntrul meu sâmburi
acum eu sunt mare şi casa asta mică

fără îndoială bunicii mei sunt vrăjitorii care schimbă lumile
cresc-descresc-apar-dispar
casa
prispa
perele de se coceau la sânt ilie
viţa de vie
fântâna
cuptorul de pâine

*
un singur lucru e neschimbat
rădăcina de vânt are aceeaşi aromă dulce-amăruie de lut crescut din copilărie

*
la sânta mărie mare trebuia să urc în podul bucătăriei să prind câte-un porumb din cei ce nu ştiau încă zbura

din întunericul cald foşnet de pasăre tânără
speriată
mă prefăceam că-l scap
lăcrimam aripile crude îmi intrau în ochi penele speranţele

bunicul mă aştepta blând
zâmbea la capătul scării ştia că voi creşte

acum podul e pustiu doar aerul mai miroase la fel
a zbatere măruntă şi fragedă

*
în seara asta bat clopotele din lemnul vechi
de sub coastă de undeva nu ştiu bine de unde rădăcina e ruptă
şi doare

le aud
mă cheamă iarăşi

*
deschid messengerul cu dumnezeu iluzia că în lista mea vreun înger
îmi va spune nu plânge nu plânge nu plânge
pun status cuminte floare-de-lut
şi aştept
toţi îngerii mei sunt offline

poate nu vin pentru că pomelnicul meu e subţire
am lacrimi de dat
am morţi de purtat
şi cam atât

*
clopotniţă deschisă pe deal înserarea
doi copii lângă ea mă privesc tăcuţi

cum vă cheamă
întreb
eu sunt costel zice ăl mai mare
el e bogdan căluţul meu (legat cu o sfoară cel mic îl urma)
pot să vă fac o poză
privesc amândoi o singură uimire nu mă-nţeleg atunci le zâmbesc blând ca bunicul şi le spun de jos de la capătul lumii mele
vedeţi crucile acelea două negre sus după nuc
mergeti acolo şi luaţi pomana
e pentru voi
vin şi eu dar ceva mai greu sunt bătrână
atât de bătrână

cei doi prunci înaintea mea pe cărare printre morminte
nu aleargă nu privesc înapoi nu se tem
unul e costel călăreţul celălalt bogdan e căluţul
se aşează cuminţi aşteaptă cornurile cu nucă
mă aşteaptă
sunt vii nu ştiu încă să zboare

*
undeva unor îngeri le e foame
cu mine nu vor să vorbească nici pe aici
nici în ceruri

aşa şi pre pământ

*
pe vârful dealului sunt pietre de pe fundul mării
spune mama fiica răzeşilor
mai apoi a venit uriaşul munţilor hercinici
şi-a scuturat spre nord o-ncruntare înainte de-a pleca pe jumătatea lui de lună
timpul trecut

*
printre crucile mele de argilă
o floare simplă de lut copilăria
primul mers pe bicicletă
primele poveşti
întâia libertate

*
trăiesc ce-am fost când nu ştiam ce voi fi

*
acum
singurul viu dintre dealuri
nucul lasă galben timpul să cadă blând
un zâmbet pământ

e-atâta linişte aici
toţi morţii mei dorm cuminţi
încă o toamnă

HPIM1606m

aprilie 2010